E trist.. E trist să-ți dai seama de adevărata „față” a unei persoane abia după ce o pierzi. Să-ți dai seama că ai făcut prea multe, ceea ce persoana respectivă nu le-ar fi făcut niciodată pentru tine. Să încerci să mulțumești pe cineva și să nu fie niciodată mulțumit, indiferent de ceea ce ai face.
Mi-e greu să vorbesc despre toate acestea, dar parcă ceva mă îndeamnă s-o fac. Trecem prin astfel de momente zilnic și totuși nu putem descrie ceea ce ne dorim sa exprimăm. Ne e greu, parcă am fi jenați să vorbim deschis despre tot ce simțim sau ne-am dori să simțim. De multe ori preferăm să ne mințim pe noi înșine decât să recunoștem adevarul. Da, adevărul doare. Dar.. nu doare mai tare dacă încercăm să ne mințim și să nu acceptăm ceea ce se întâmplă cu noi? De cele mai multe ori preferăm să mințim, e mai ușor decât a recunoaște sau a spune ceea ce se întâmplă cu exactitate. Vedem în minciună o cale mai ușoară de a scăpa.
Preferăm să găsim cea mai ușoară cale de a uita pe cineva iar, din această cauză tot timpul o să existe persoane care o să fie rănite, poate chiar noi. Chiar dacă reușim să uităm pe cineva, amintirile tot o să rămână. Ele fac parte din viața noastră, fac parte din noi. Și.. totuși, ne punem des întrebarea: „De ce?”, „De ce noi și nu alții?”.
Probabil așa trebuia să se întâmple. Totul se întâmplă cu un anumit scop. De ce noi și nu alții? Poate că ceilalți au curajul de a recunoaște, ceea ce pe noi ne depășește și continuăm să ne mințim.
Încercăm să părem altcineva decât ceea ce suntem cu adevărat, încercăm să fim pe placul celorlalți. Dar, atunci mai putem spune că avem propria noastră personalitate? Nu, putem spune că avem o personalitate comună. Facem lucruri care nu sunt pe placul nostru doar pentru a-i mulțumi pe ceilalți. Dacă ar ține la tine, oare nu te-ar accepta așa cum ești, cu bune, cu rele? Cel mai rău e că ne lăsăm influentați de ceilalți și aplecăm urechea la tot felul de „bârfe” iar, pe urmă nu avem curajul să întrebăm persoana în cauză care-i adevărul mai exact și preferăm să rămânem cu îndoielile, să ne punem mereu întrebări retorice și să încercăm să fim indiferenți.
SO:
