Cu cât ești mai mic, cu atât ai o inimă mai mare.

Da, asta da. Sunt total de acord. În primul rând, un copil nu este rănit/nu rănește. Sau cel puțin, nu.și dă seama de  ceea ce face. Cu cât ești mai mic, cu atât ești exclus de răutațiile persoanelor care te înconjoară. Când ești mic, nu știi ce.i aia ură, ceartă sau tristețe. Nu.ți dai seama ce se întâmplă în jurul tău, cu atât mai puțin nu ești interesat să afli. Nu se poate îmbiba răutatea într.un suflețel așa mic. La aceea vârstă crudă nici nu știm să urâm sau cel puțin să reacționăm la ceea ce se întâmplă. Știm doar să zâmbim și să dăm puțin din fericirea noastră fiecăruia.
Deja, când începem să  creștem și să ne „lovim” de lume, totul  ia o întorsătură radicală. Ne dăm seama de cât de perversă poate fi lumea, de câte lucruri ar fi capabilă o persoană să facă pentru a ajunge la ceea ce și.a propus. Începem să simțim pe pielea noastră cum e să te îndrăgostești, cum e să simți fluturi în stomac, dar în același timp înveți cum e să fi rănit de persoana iubită.
Atunci când iubim ne asumăm riscul de a fi răniți. Oricum, până la urmă orice „personaj” ce face parte din scenariul nostru o să ne rănească, iar noi la rândul nostru' o să rănim. 
De ce suferim? Din cauza iubirii ? Nu. Suferința noi ne.o provocăm din cauza geloziei, lipsei de încredere și a tot ce intervine între 2 persoane. Toată nefericirea stă în noi, deoarece iubind pe cineva ne lăsăm dominați de instinctul posesiei și credem ca aceea persoană ne aparține în totalitate.
Dar, viața noastră ar fi prea monotonă dacă nu am avea și momente de tristețe. Din această cauză, trebuie să apreciem mai mult momentele de fericire.
Și, revenind la ceea ce spuneam la început .. e mai bine să fi copil. Să nu știi ce e aia suferință, să nu ai vreun gând de a face rău persoanelor din jur. 
Deci, cu cât ești mai mic, cu atât ai o inimă mai mare.